S-a dus vestea de-a lungul şi de-a latul mapamondului despre corupţia din România. Evenimentele din ultima perioadă ne arată că mai avem o problemă care e pe cale de a deveni emblematică, anume lăcomia. şi exemplul cel mai elocvent ne vine de la cel care a fost timp de patru ani şeful guvernului, cel care a fost şi este preşedintele Camerei deputaţilor. Încă de la începuturile literaturii române moderne a apărut ciocoiul, Nicolae Filimon creînd personajul Dinu Păturică, iar la vreo treizeci de ani mai tîrziu, Duiliu Zamfirescu l-a lansat în proza românească pe celebrul Tănase Scatiu. Din păcate, parvenitismul este prezent mai mult ca oricînd în contemporaneitatea românească de zi cu zi. Începutul săptămînii a coincis cu autosuspendările din funcţiile de partid a doi grei ai PSD. Abureala autosuspendărilor din funcţiile de conducere din partid reprezintă doar simple şmechereli pentru a mai dilua imaginea negativă. Scandalul Năstase a fost provocat de declaraţia de avere depusă de Năstase, declaraţie depusă în calitate de parlamentar şi preşedinte al Camerei Deputaţilor, nu în calitate de preşedinte executiv PSD, Năstase fiind acuzat într-o chestiune de încredere publica, nu într-o încurcătură de partid. Nu ştiu cum pot fi categorisite prezentate de Dana Năstase prin toamna anului 2004, precum că norocul lui Adrian Năstase i s-ar trage de la privata părintească şi că Adrian Năstase ar fi un mare băftos. Doamna Dana aprecia că aceasta trăsătură a soţului s-ar datora unei întîlniri timpurii cu o substanţă organică pe care tradiţia populară o defineşte ca aducătoare de noroc. Textual doamna Năstase spunea: „Eu cred că l-a născut mama lui cu mult noroc. ştiţi cum se zice, că ai călcat... Eu îi spun lui Adrian: cred că te-a scăpat maică-ta în fundul curţii şi, pînă te-a găsit, a trecut o săptămînă. Are norocul lui...“ Într-adevăr, norocos bărbat! A căzut în privata de la Tărtăşeşti, îl iei, îl speli şi e ca nou. După ce a călcat în ce-a călcat, nimic n-a mai oprit o ascensiune care a stat mereu sub semnul haznalei! Pe substanţa organică aducătoare de noroc cu care e familiarizat din frageda tinereţe şi pe ce-o mai fi făcut în scăldătoarea părintească, va fi mizat probabil Adrian Năstase cînd a încercat să explice cum s-a îmbogăţit într-un singur an cu bunuri mobiliare şi imobiliare în valoare de vreun milion de euro.

Atunci ce să mai zicem de aleşii naţiei, deputaţi şi senatori, care prin Legea privind statutul parlamentarilor şi-au acordat privilegii cu duiumul. Vom vedea cum vor fi abordate în sesiunea parlamentară ce va începe curînd, observaţiile făcute de şeful statului care nu a promulgat legea şi a retrimis-o Parlamentului. Oricum, remarci de genul că paşapoartele diplomatice pentru membrii familiei parlamentarului nu sunt privilegii ci necesităţi spun destul de mult.

Dacă unora le pică moştenirile din cer, alţii le caută, le găsesc şi se bat pentru ele cu o tenacitate feroce. Torturînd telecomanda televizorului într-un week-end, am avut surpriza să-l văd pe un personaj din Rădăuţi producîndu-se în calitate de co-solist de muzică populară în cadrul unor înregistrări făcute la muzeul din Rădăuţi. Despre calităţile de solist de muzică populară ale rădăuţeanului nostru, lăsăm să-şi exprime părerea specialiştii în muzică folclorică. Văzîndu-l pe sticlă mi-am adus aminte de o manifestare care a avut loc acum vreo şase-şapte ani pe stadionul rădăuţean, cînd concetăţeanul nostru l-a acompaniat vocal pe un renumit cîntăreţ. Omul nostru a fost organizatorul acelei manifestări, nobilă de astfel în esenţa ei, continuîndu-se o tradiţie întemeiată de Gheorghe Creţu prin anii ’80. Atunci am crezut că a fost o simplă gafă. Dar aflîndu-l în continuare că perseverează în a se afişa rădăuţenilor şi nu numai în calitate de co-rapsod popular, am realizat că totuşi omul nostru doreşte să-şi facă imagine prin orice mod şi cu orice preţ. Personajul nostru a fost iniţiat în meserie de către regretatul Gheorghe Creţu care i-a fost unchi. I-a moştenit meşteşugul (de pe urma căruia a realizat venituri frumuşele), i-a moştenit pasiunea pentru ciobănescul românesc, dar şi casa şi gospodăria (nu după puţine dispute), unde iniţial au fiinţat sediul Fundaţiei „Gheorghe Creţu” şi Muzeul „Gheorghe Creţu”. Sînt curios ce o mai fi rămas din muzeu dedicat primului crescător rădăuţean de cîini ciobăneşti care a avut rezultate notabile pe plan naţional şi internaţional, după ce moştenitorul pe numele său Nicolae Tiron şi-a stabilit acolo domiciliul după ce şi-a vândut propria casă şi gospodărie.

În selectul şi noul restaurant, în faţa ceştii cu ceai în care mi-am permis să strecor câteva picături de rom( sorry şefu’), ne-am apucat să depănăm amintiri. Subiectul plutea în aer, stătea înfipt ca un ghimpe în inima prietenului care m-a abordat dintr-o dată: ", ….spune tu, unde sunt obiceiurile, tradiţiile moştenite de la moşii noştri…unde?"

Mda! Bună întrebare, unde sunt? Ne întrebăm şi noi, căci de la an la an sărbătorile ne sunt altfel ; mai sărace, mai seci, din ce în ce mai artificiale şi îmbâcsite de E-urile unui viitor european. Vă mulţumesc că nu mă veţi contrazice, stimaţi colegi. ştiţi şi dumneavoastră că nimic din ceea ce a fost cândva, nu va mai fi la fel. Marele prozator, ţăranul din Siliştea-Gumeşti, Marin Preda, în fiece iarnă angaja pe cineva să-i taie porcul, îngrăşat de cu an. La orele 4 dimineaţă animalul a fost sacrificat însă prozatorul nu a auzit nici un zgomot, nici un guiţat care să-i aducă aminte de vremea copilăriei. Ţăranul de odinioară, Marin Preda şi-a certat omul, a cumpărat alt porc pe care l-a înjunghiat cu mâna lui, l-a pârlit cu câteva mâini de paie smulse dintr-o căpiţă de fân. Animalul a guiţat, s-a zbătut aşa cum se zbate un porc. Sunt românii un popor nemilos? Nu mai mult decât alţii.

Îmi aduc aminte de cuptorul de lut al bunicului unde în oale de ceramică fierbeau sarmalele îmbrobodite în curechi (varză) sau foi de viţă-de-vie. Nimic nu se pierdea din gustul acestora. Doar comunităţile din satele cu o puternică rădăcină în trecut mai reuşesc să conserve curata tradiţie. Spre deosebire de comunităţile rurale din Occident, satele româneşti au în plus un arhaism de care ne este dor la fiece sărbătoare, la care tânjim ca nişte copii risipitori ai marilor cetăţi. Ne aducem aminte de vatra satului, atunci când ne umplem frigiderele, beciurile şi cămările mirosind a igrasia unor timpuri în care surogatul ţine loc de natural. Ne pleacă bunicii, bătrânii spre uitare şi odată cu ei, tradiţiile şi fâşâitul ca un fâlfâit de pasăre al tăişului coasei. Chiar şi în satele unde altă dată roiau uliţele de colindători, de urători mascaţi în personajele păgâne ale dacilor liberi, astăzi maşinile cu număr de Torino din care răzbat acordurile unor balcanice manele consacrate, blochează accesul săniilor, care miros iute a "cal".

Să fim verticali şi să recunoaştem că nu mai ştim să ne păstrăm ceea ce am moştenit, ce este al nostru. Turiştii străini caută liniştea cătunelor noastre pure şi domoale. În munţi încă poţi asculta "concertul de linişte" al înălţimilor. Câţiva turişti japonezi au fost invitaţi cu ocazia sărbătorilor de iarnă în casa unor bucovineni. S-au minunat de locuri, de masa românească întrebând într-un târziu prin interpret: "capitala dumneavoastră se numeşte Budapesta, nu-i aşa?!". Gazda, supărată a dat pe gât un pahar de afinată şi i-a ţinut japonezului o autentică lecţie de istorie, mai ceva ca un profesor. Dimineaţă, la cântatul cocoşilor, chercheliţi, cei doi cântau pe strâmta uliţă: "Tu Bucureşti oraş al poeziei…!" (sorry Alifantis). E bine. Turiştii străini ne vizitează ţara, ne gustă tradiţiile iar noi facem Crăciunul la Dubai, Istambul ori Cairo.

Într-o cutiuţă a sufletului păstrez reţetele pieselor de rezistenţă ale bucătăriei româneşti tradiţionale. Neuitatul Radu Anton Roman, mai picură în oala de lut mirodeniile găsite în grădina bunicilor Ion, Vasile, Maria şi a întregului neam românesc.

Mă veţi ierta colegi dumneavoastră, dar dacă amicul meu plecat să muncească de o parte a fluviului Tamisa, îşi vrea tradiţia înapoi, oare nu avem dreptul şi noi s-o căutăm în cufărul inimilor noastre?

Întorcându-se la Londra, Q a intrat prima dată în pub-ul său preferat servindu-i pe amicii irlandezi cu o felie de tobă şi un păhărel de afinată. Curat românesc, moncher!

În Bucovina a început să ningă, a nu ştiu câta oară în iarna asta, neiarnă…

fubar

Au trecut şi sărbătorile creştine ale iernii, în special Naşterea şi Botezul Domnului, au trecut şi preoţii prin casele credincioşilor, aşa cum au trecut probabil şi destui creştini români prin biserici. Teoretic, o dată cu apariţia lui Moş Crăciun venit cu anticipaţie chiar de pe la începutul lui decembrie, oamenii au fost mai sensibili, mai buni, încercînd să-şi exerseze generozitatea dăruind şi bucurîndu-se. De bună seamă, după ce perioada aceasta a luat sfârşit, ar trebui să ne întrebăm şi ce anume ne rămâne în urma ei, în afară de buzunarele goale cu care se „laudă“ acum tot românul. Dacă scumpirile la gaze şi la energie electrică au fost anunţate de anul trecut, iată că nici n-am păşit bine în noul an şi sarabanda preţurilor se accentuează. Astfel, principalul producător şi distribuitor de carburanţi a mai adăugat vreo cîţiva bănuţi la preţul benzinei. Asta este, statul i-a privatizat, cotaţiile petrolului pe piaţa externă îşi spun cuvîntul, interesele investitorului străin de a scoate profit de asemenea, căci doar n-a investit bani ca să piardă.

O altă manevră perversă a capitalismului de speculă românesc se întrevede în zare. Prin toamnă, oficialii Ministerului Economiei şi Comerţului se băteau cu „cărămida-n piept” că nu va creşte preţul la energia termică. A fost suficient ca Termoelectrica să miorlăie că vrea mărirea preţului de referinţă al gigacaloriei şi de la 1 noiembrie 2005, acesta a crescut de la 896 000 la 1 075 000 lei vechi, deci dintr-un condei cu 20%. Dac-au văzut că le-a mers în toamnă, cei de la Termoelectrica au acum tupeul să încerce din nou marea cu degetul şi au cerut în ziua Bobotezei edililor bucureşteni o creştere de 56% a preţului gigacaloriei, noul preţ propus urmînd a fi de 1 600 000 lei vechi. Primarul Bucureştiului a catalogat ca incorectă atitudinea Termoelectrica. După ce prin 2002 vreo 24 de termocentrale au trecut de la Termoelectrica la autorităţile locale, iar în 2004 ca urmare a măsurilor pentru restructurarea activităţii de producere a energiei electrice şi termice pe bază de lignit, au fost înfiinţate cele trei complexe energetice Turceni, Rovinari şi Craiova, ale cărui unic acţionar este Ministerul Economiei şi Comerţului, a rămas ca Termoelectrica să-i (ne)fericească cu serviciile sale pe beneficiarii de energie termică în sistem centralizat din Deva, Galaţi, Constanţa, Valea Jiului (Paroşeni şi Doiceşti), Brăila şi nu în cele din urmă Bucureşti. Forul tutelar al celor de la Termoelectrica (nimeni altul decît Ministerul Economiei şi Comerţului) este la ora actuală prea ocupat cu problema gazelor naturale ruseşti. Cert este că dacă Termoelectrica se jeluieşte unde trebuie şi mai şi vine cu oarece argumente economice, se prea poate ca cei în drept să ne mai servească o nouă majorare la preţul de referinţă al gigacaloriei, nu numai pentru bucureşteni, ci pentru întreaga ţară. Şi nu văd care producător de căldură şi apă caldă, indiferent pe cine are patron sau cărei admnistraţii locale s-o subordona să nu profite de ocazia de a mai încasa nişte bani în plus.

Pînă una alta, cei mai mulţi dintre contabilii firmelor noastre au dat în bîlbîială cu noile coduri IBAN ale trezoreriilor. Iar domnul matematician -fost dj care de ceva timp conduce instituţia numită ANAF, cînd a fost întrebat de ce noile conturi nu au fost mediatizate corespunzător, cu cea mai mare seninătate a răspuns că nu se pricepe la coduri şi conturi bancare. Precum domnul în cauză a mai demonstrat nu de mult că nu se pricepe nici la facturi fiscale, gîndesc românii dacă n-ar fi bine ca acest tînăr de perspectivă să treacă înapoi pe o funcţie care să nu fie plătită cu banii contribuabililor.

Bine ar mai fi dacă în decursul acestui an, politicienii noştri de toate rangurile şi culorile ar lăsa niţel fariseismul şi orgoliile deoparte şi ar face ceva concret pentru mănăstirile şi bisericile judeţului Suceava. Spre ştiinţa lor, le spunem că nu numai cele vreo zece biserici aflate în evidenţa de rang unu a patrimoniului naţional (din care patru sunt şi pe lista UNESCO) au nevoie de lucrări de reabilitare şi consolidare. Pe lîngă acestea, Dumnezeu prin mîna foştilor domnitori şi dregători ai Moldovei ne-a învrednicit cu încă aproape treizeci de lăcaşuri. Numai de la Ştefan cel Mare şi Sfînt ne-au rămas altarele voievodale de le Putna, Volovăţ, Pătrăuţi, Voroneţ, Baia şi Reuseni. Şi dacă încă şi la Putna şi Voroneţ încă sunt multe de făcut, ce să mai zicem de celelalte, un exemplu cît se poate de elocvent fiind biserica voievodală de la Volovăţ, la doi paşi de Rădăuţi, numai popa Valenciuc ştie la cîte uşi a bătut în zadar. Şi dacă acum noi nu ne îngrijim de istoria şi credinţa noastră, se vor îngriji oare piţifelnicii de la Bruxelles? Să fim serioşi! Pentru ei mai important este să-i oprim pe la noi, să le dăm găzduire, azil politic sau să ne spălăm pe cap cum om şti cu cei care vor să ajungă în ţările apusului.